Lumina monosilabica curbata pe retina incetosata de negura neantului, descompunere sfidatoare, am pierdut lupta cu timpul. Litere oropsite isi gasesc loc tremurand pe intinsul web, lacrimi de jale in intunecimea noptii, fiara hilara a nebuniei, agasanta faptura. Culoare nescrisa, balsam de lesuri vii, moarte in priviri si glasuri de diavoli.
De vise ti-e draga, din vise ai scos-o, de-acolo ai omorat-o in fiecare zi ca un animal de prada, cu ghiara necrutatoare ai strapuns faptura firava, ai distrus tot. Ai ingenunchiat sentimentele, ai adus ura in jurul tau ca un colb albastru de veselie amagitoare. Corabie singuratica in mare involburata pe intinsul senin de voci stinghere. Cumpana a destramat tot, arde de vie in inchipuirea carismatica a rasului malefic, carbune candid de dorinta indescifrabila.
Combinatie desarta de file albe inchise pe veci sub lacatul dezaxarii psihice. Incredibilul nu mai exista prin faptura si spirit, e doar sange inchis de lumina sarcastica, e ochi de vultur strapuns de lance, e vietate de turma inghetata sub apa, e praf pentru eternitate.
E sunetul care nu imi da pace, sunetul linistii. Nu am nici o descriere de facut, a nimic. Nu e nimic de gandit, nu e nimic de vazut, nu e nimic de facut. Monotonie completa. n fiecare secunda se intampla ceva nou, ceva nemaivazut, ceva nemaintalnit, si totusi acel ceva e atat de monoton, atat de static, atat de impersonal, atat de rece si de distant.
E ca si cum as vrea sa masor linistea sau intunericul. As putea fi mort si sa nu imi dau seama de asta. Sunt viu doar pentru ca imi mai bate inca inima? Da… de-aia e-asa liniste…
E lumina din nou. Se strecoara cu nesimtire si asta ma enerveaza. E lumina din nou. Pentru ce trebuie sa fie lumina? Dar poate nu e, is doar confuz. Nu se poate sa fie asa. Cred ca ar trebui sa nu mai gandesc. E acolo unde trebuia sa fie si nu ii pasa. Sunt foarte departe in intunecimea amintirilor, nefolositoare de altfel. Si nu au nici un sens, nu au nici o directie, totul e asa cum a fost, nu se va schimba nimic din trecut nici daca vrei nici daca nu vrei. Si nu vreau, poate din cauza ca nu se poate. Linii difuze, lumina plapanda, atingere nesigura. Setea nu-ti da pace, stii dupa ce esti insetat. Ai bea totul dintr-o suflare si apoi ti-ar parea rau, pentru ca ai terminat totul mult prea devreme de a incepe ceea ce probabil nu va incepe niciodata. Si de ce… pentru ca asa trebuie sa fie si nu am cum sa schimb nimic. Am renuntat oare? Da, dar totusi ceva ma face sa astept inca in nebunia mea, sa astept ca ceva sa se schimbe fara sa fac nimic. Am trasat linia, am platit arbitrii, am aranjat vremea. Imi lipseste soarele. O raza nepasatoare, o raza pierduta, a sclipit pentru mine, si eu nu mi-am dat seama. Am fost prea corect. De ce a trebuit sa fiu corect, acum ar trebui sa tac, eu sunt cel care a fost corect, si corectitudinea nu te duce nicaieri. Cel putin nu in cazul asta. Si ce-as fi avut de pierdut? Ce as fi schimbat atunci? Nimic sau totul. Ce s-ar fi schimbat acum? Probabil totul. Si de unde si pana unde stiu eu ca asa ar fi fost. Stiu, pentru ca am fost acolo si am vazut ceea ce altii poate nu au vazut si nu au stiut sa pretuiasca. Dar poate e din nou imaginatia mea bolnava…
Nu e nici un gand care sa ma lase sa respir. O umbra ma loveste din spate necrutator si nu mai simt. E o cadere libera fara nici un obstacol, o cadere continua, e din ce in ce mai rapida, si apoi plutesc. Plutesc parca as fi in apa, in apa apelor de pe urma. Sunt singur cu gandurile mele.
Un caine plouat merge trist in nepasare si este gonit cu ura… se retrage pierdut in durerea lui, dar ochii inca ii sclipesc, ii sclipesc si ma privesc. Ma cunoaste si simt ca il cunosc la fel cum ma cunosc pe mine. Ne privim asa ca doi prosti si parca intram in transa. Simt cum o lacrima se pierde pe obraz si ochii lui sunt la fel de umezi. Ploua din ce in ce mai tare. Apleaca capul usor, ridica din nou ochii si ma priveste. Il privesc inmarmurit si stiu ce gandeste. Ii pleaca din nou si se intoarce usor, nepasator la ploaie. Stiu ce-a gandit, am fost pentru cateva secunde la fel. Am plecat fiecare pe drumul lui. Am vazut durere in ochii lui si am inteles ca nu suntem inca singuri. Cat de ireal pare acum…
O noapte linistita de toamna. Se plimba un gand de colo colo ca intr-o mare de emotii si nu mai stiu cum ma cheama. Cad din senin… pe ganduri, dar stiu ca nu e azi. Nici nu e acum, e prea devreme. Si stau si astept, vreau sa fac ceva, dar nimic nu conteaza in secunda asta. Un singur lucru vreau si pentru asta m-as arunca de sus si nu mi-ar pasa. Si timpul trece din ce in ce mai incet… acum s-a oprit.
A trecut atat de mult timp de atunci si parca ar fi azi. O zi ca oricare alta, o zi de toamna. Acelasi peisaj pierdut printre blocurile pustii. Dar gandurile nu imi dau pace. Si stiu ca asta e ce vreau. Dar nu, e prea devreme sa ma gandesc. Oare e bine sa… ce prost am fost. Atat timp, atatea lucruri, atatea locuri, de-atatea ori.
E o seara cu mult diferita de celelalte, e o raza de soare care strabate vazduhul, il desparte si il inspaimanta in singuratatea lui eterna, e raza mea de soare. Un zgomot placut, o voce cristalina, dar eu nu exist in secunda asta, timpul s-a oprit pentru mine. Totul parca ar trebui sa dureze la infinit. Si cat de frumos pot sa mint, sa ma mint pe mine insumi. Cat de prost am fost.
Spune ceva nu lasa vantul sa iti ia visele. Stralucirea din ochi nu o pot uita. Cat de prost am fost. N-am visat, traiesc intr-un vis in care nu ma recunosc, simt ca nu mai sunt eu, rasuna ecoul in camera, gandurile mele nu imi dau pace. [Tresar, sar pe fereastra si zbor in vazduh ... ] Nu am cuvinte, pentru prima data nu mai am cuvinte. Poate ca le-am terminat.Ce prost am fost.
Si totul merge bine. Merge nespus de bine, si nu pierd nici un detaliu, E toamna, e frig, dar mie mi-e cald si imi place. Imi place de tot si nu ma deranjeaza nimic. Tot ce vreau e chiar aici.
Timpul isi reia cursul normal, ies dintr-un vis iluzoriu, neplacut de brusc. S-a terminat. Ce prost am fost… si inca mai sunt.