Nu e nici un gand care sa ma lase sa respir. O umbra ma loveste din spate necrutator si nu mai simt. E o cadere libera fara nici un obstacol, o cadere continua, e din ce in ce mai rapida, si apoi plutesc. Plutesc parca as fi in apa, in apa apelor de pe urma. Sunt singur cu gandurile mele.
Un caine plouat merge trist in nepasare si este gonit cu ura… se retrage pierdut in durerea lui, dar ochii inca ii sclipesc, ii sclipesc si ma privesc. Ma cunoaste si simt ca il cunosc la fel cum ma cunosc pe mine. Ne privim asa ca doi prosti si parca intram in transa. Simt cum o lacrima se pierde pe obraz si ochii lui sunt la fel de umezi. Ploua din ce in ce mai tare. Apleaca capul usor, ridica din nou ochii si ma priveste. Il privesc inmarmurit si stiu ce gandeste. Ii pleaca din nou si se intoarce usor, nepasator la ploaie. Stiu ce-a gandit, am fost pentru cateva secunde la fel. Am plecat fiecare pe drumul lui. Am vazut durere in ochii lui si am inteles ca nu suntem inca singuri. Cat de ireal pare acum…