E lumina din nou. Se strecoara cu nesimtire si asta ma enerveaza. E lumina din nou. Pentru ce trebuie sa fie lumina? Dar poate nu e, is doar confuz. Nu se poate sa fie asa. Cred ca ar trebui sa nu mai gandesc. E acolo unde trebuia sa fie si nu ii pasa. Sunt foarte departe in intunecimea amintirilor, nefolositoare de altfel. Si nu au nici un sens, nu au nici o directie, totul e asa cum a fost, nu se va schimba nimic din trecut nici daca vrei nici daca nu vrei. Si nu vreau, poate din cauza ca nu se poate. Linii difuze, lumina plapanda, atingere nesigura. Setea nu-ti da pace, stii dupa ce esti insetat. Ai bea totul dintr-o suflare si apoi ti-ar parea rau, pentru ca ai terminat totul mult prea devreme de a incepe ceea ce probabil nu va incepe niciodata. Si de ce… pentru ca asa trebuie sa fie si nu am cum sa schimb nimic. Am renuntat oare? Da, dar totusi ceva ma face sa astept inca in nebunia mea, sa astept ca ceva sa se schimbe fara sa fac nimic. Am trasat linia, am platit arbitrii, am aranjat vremea. Imi lipseste soarele. O raza nepasatoare, o raza pierduta, a sclipit pentru mine, si eu nu mi-am dat seama. Am fost prea corect. De ce a trebuit sa fiu corect, acum ar trebui sa tac, eu sunt cel care a fost corect, si corectitudinea nu te duce nicaieri. Cel putin nu in cazul asta. Si ce-as fi avut de pierdut? Ce as fi schimbat atunci? Nimic sau totul. Ce s-ar fi schimbat acum? Probabil totul. Si de unde si pana unde stiu eu ca asa ar fi fost. Stiu, pentru ca am fost acolo si am vazut ceea ce altii poate nu au vazut si nu au stiut sa pretuiasca. Dar poate e din nou imaginatia mea bolnava…