Aroma de zmeura in aburi de gheata. Ciocolata amaruie. E rosul din visine, albastrul cerului, negrul noptii, lumina lunii. Ce struguri copti, ce apa lina, ce flori parfumate, e tot din ele si mai presus: e culoarea luminii neintelese.
Dimineata. Roua. Se intrezareste soarele fierbinte al zilei, somnoros dar puternic, o raza fina strabate vazduhul si loveste intr-o picatura ratacita pe frunza verde imbaiata in neant. Straluceste din ce in ce mai puternic, cerul se schimba infiorat din rosu in roz si apoi in albul spalacit sub puterea nemarginita a maretului. Asa e.
Cuib de paie. Tresare. Se ridica si insepecteaza cu atentie in jur, mai presus de toate strabate vazduhul amortit al noptii care se ingana cu ziua. Un fosnet, o miscare rapida si dispare in noapte. Asa e.
Paseste usor, ca un puf scapat din aripa unei randunici. Paseste ca o felina versata. Pernutele ascund cu maiestrie orice zgomot, orice fosnet; se strecoara… din ce in ce mai alert, mai hotarat, din trei salturi e acolo. Si nu e prea tarziu, asteapta cu incredere, speranta moare ultima. Asa e.
Negru. Doar un felinar mai scartie apatic undeva departe pe puntea unei corabii de mult uitate in larg. Fumul se ridica incet ca dupa o batalie, arde mocnit. Si gandurile isi iau zborul din nou. Asa e.
Vantul adie usor inhamat in acest miracol fara scapare, mangaie usor tulpina celei ce e, mai mult fiinta decat nefiinta, in mrejele timpului clatinandu-se neclar si pierdut, salbatic si viguros, albastru senin. E lina cea lina, si clara cea clara, e noaptea de vara in seara amara. Albastru senin. Asa e.
Cantec de apa, susur de ploaie, picuri de lumina. Confuz este cerul verde ca pamantul crapat de suferinta. Un mugur tresare, din apasare, si canta doar ce el stie in tandem… cu adierea vantului. Cam asa e.