E lumina din nou. Se strecoara cu nesimtire si asta ma enerveaza. E lumina din nou. Pentru ce trebuie sa fie lumina? Dar poate nu e, is doar confuz. Nu se poate sa fie asa. Cred ca ar trebui sa nu mai gandesc. E acolo unde trebuia sa fie si nu ii pasa. Sunt foarte departe in intunecimea amintirilor, nefolositoare de altfel. Si nu au nici un sens, nu au nici o directie, totul e asa cum a fost, nu se va schimba nimic din trecut nici daca vrei nici daca nu vrei. Si nu vreau, poate din cauza ca nu se poate. Linii difuze, lumina plapanda, atingere nesigura. Setea nu-ti da pace, stii dupa ce esti insetat. Ai bea totul dintr-o suflare si apoi ti-ar parea rau, pentru ca ai terminat totul mult prea devreme de a incepe ceea ce probabil nu va incepe niciodata. Si de ce… pentru ca asa trebuie sa fie si nu am cum sa schimb nimic. Am renuntat oare? Da, dar totusi ceva ma face sa astept inca in nebunia mea, sa astept ca ceva sa se schimbe fara sa fac nimic. Am trasat linia, am platit arbitrii, am aranjat vremea. Imi lipseste soarele. O raza nepasatoare, o raza pierduta, a sclipit pentru mine, si eu nu mi-am dat seama. Am fost prea corect. De ce a trebuit sa fiu corect, acum ar trebui sa tac, eu sunt cel care a fost corect, si corectitudinea nu te duce nicaieri. Cel putin nu in cazul asta. Si ce-as fi avut de pierdut? Ce as fi schimbat atunci? Nimic sau totul. Ce s-ar fi schimbat acum? Probabil totul. Si de unde si pana unde stiu eu ca asa ar fi fost. Stiu, pentru ca am fost acolo si am vazut ceea ce altii poate nu au vazut si nu au stiut sa pretuiasca. Dar poate e din nou imaginatia mea bolnava…
Nu e nici un gand care sa ma lase sa respir. O umbra ma loveste din spate necrutator si nu mai simt. E o cadere libera fara nici un obstacol, o cadere continua, e din ce in ce mai rapida, si apoi plutesc. Plutesc parca as fi in apa, in apa apelor de pe urma. Sunt singur cu gandurile mele.
Un caine plouat merge trist in nepasare si este gonit cu ura… se retrage pierdut in durerea lui, dar ochii inca ii sclipesc, ii sclipesc si ma privesc. Ma cunoaste si simt ca il cunosc la fel cum ma cunosc pe mine. Ne privim asa ca doi prosti si parca intram in transa. Simt cum o lacrima se pierde pe obraz si ochii lui sunt la fel de umezi. Ploua din ce in ce mai tare. Apleaca capul usor, ridica din nou ochii si ma priveste. Il privesc inmarmurit si stiu ce gandeste. Ii pleaca din nou si se intoarce usor, nepasator la ploaie. Stiu ce-a gandit, am fost pentru cateva secunde la fel. Am plecat fiecare pe drumul lui. Am vazut durere in ochii lui si am inteles ca nu suntem inca singuri. Cat de ireal pare acum…
O noapte linistita de toamna. Se plimba un gand de colo colo ca intr-o mare de emotii si nu mai stiu cum ma cheama. Cad din senin… pe ganduri, dar stiu ca nu e azi. Nici nu e acum, e prea devreme. Si stau si astept, vreau sa fac ceva, dar nimic nu conteaza in secunda asta. Un singur lucru vreau si pentru asta m-as arunca de sus si nu mi-ar pasa. Si timpul trece din ce in ce mai incet… acum s-a oprit.
A trecut atat de mult timp de atunci si parca ar fi azi. O zi ca oricare alta, o zi de toamna. Acelasi peisaj pierdut printre blocurile pustii. Dar gandurile nu imi dau pace. Si stiu ca asta e ce vreau. Dar nu, e prea devreme sa ma gandesc. Oare e bine sa… ce prost am fost. Atat timp, atatea lucruri, atatea locuri, de-atatea ori.
E o seara cu mult diferita de celelalte, e o raza de soare care strabate vazduhul, il desparte si il inspaimanta in singuratatea lui eterna, e raza mea de soare. Un zgomot placut, o voce cristalina, dar eu nu exist in secunda asta, timpul s-a oprit pentru mine. Totul parca ar trebui sa dureze la infinit. Si cat de frumos pot sa mint, sa ma mint pe mine insumi. Cat de prost am fost.
Spune ceva nu lasa vantul sa iti ia visele. Stralucirea din ochi nu o pot uita. Cat de prost am fost. N-am visat, traiesc intr-un vis in care nu ma recunosc, simt ca nu mai sunt eu, rasuna ecoul in camera, gandurile mele nu imi dau pace. [Tresar, sar pe fereastra si zbor in vazduh ... ] Nu am cuvinte, pentru prima data nu mai am cuvinte. Poate ca le-am terminat.Ce prost am fost.
Si totul merge bine. Merge nespus de bine, si nu pierd nici un detaliu, E toamna, e frig, dar mie mi-e cald si imi place. Imi place de tot si nu ma deranjeaza nimic. Tot ce vreau e chiar aici.
Timpul isi reia cursul normal, ies dintr-un vis iluzoriu, neplacut de brusc. S-a terminat. Ce prost am fost… si inca mai sunt.
Aroma de zmeura in aburi de gheata. Ciocolata amaruie. E rosul din visine, albastrul cerului, negrul noptii, lumina lunii. Ce struguri copti, ce apa lina, ce flori parfumate, e tot din ele si mai presus: e culoarea luminii neintelese.
Dimineata. Roua. Se intrezareste soarele fierbinte al zilei, somnoros dar puternic, o raza fina strabate vazduhul si loveste intr-o picatura ratacita pe frunza verde imbaiata in neant. Straluceste din ce in ce mai puternic, cerul se schimba infiorat din rosu in roz si apoi in albul spalacit sub puterea nemarginita a maretului. Asa e.
Cuib de paie. Tresare. Se ridica si insepecteaza cu atentie in jur, mai presus de toate strabate vazduhul amortit al noptii care se ingana cu ziua. Un fosnet, o miscare rapida si dispare in noapte. Asa e.
Paseste usor, ca un puf scapat din aripa unei randunici. Paseste ca o felina versata. Pernutele ascund cu maiestrie orice zgomot, orice fosnet; se strecoara… din ce in ce mai alert, mai hotarat, din trei salturi e acolo. Si nu e prea tarziu, asteapta cu incredere, speranta moare ultima. Asa e.
Negru. Doar un felinar mai scartie apatic undeva departe pe puntea unei corabii de mult uitate in larg. Fumul se ridica incet ca dupa o batalie, arde mocnit. Si gandurile isi iau zborul din nou. Asa e.
Vantul adie usor inhamat in acest miracol fara scapare, mangaie usor tulpina celei ce e, mai mult fiinta decat nefiinta, in mrejele timpului clatinandu-se neclar si pierdut, salbatic si viguros, albastru senin. E lina cea lina, si clara cea clara, e noaptea de vara in seara amara. Albastru senin. Asa e.
Cantec de apa, susur de ploaie, picuri de lumina. Confuz este cerul verde ca pamantul crapat de suferinta. Un mugur tresare, din apasare, si canta doar ce el stie in tandem… cu adierea vantului. Cam asa e.
Gargarita se sui curajoasa pe firul constrans sa o accepte si isi dezmorti aripioarele vesela, parca ar face asta pentru prima data. Soarele era inca tanar, roua diminetii isi facea loc pe canioanele frunzei pe care ajunsese gargarita. Totul era in armonie, nici un fosnet, doar adierea melodioasa a vintului.
Se facu intuneric. Roua se pierdu in desisul ierbii, frunza se rupse ingrozita si gargarita disparu. Era intuneric. Isi pierdea cumpatul, isi tremura aripile. Era stransa ca intr-un cleste, era prinsa intr-un seif fara cheie si fara iesire. Isi pierdu speranta sa mai scape, deja ziua incepuse prea bine sa fie totul minunat. Se multumi sa astepte tacuta, o schimbare care nu depinde de ea, pierduta in noapte, strivita de peretii grosi, parca ar fi fost intr-o pestera.
Are parca din ce in ce mai mult loc si poate sa se intinda de dimineata in continuare. O raza de lumina se intrevede undeva sus, mult prea sus, dar poate merge pana acolo, sau poate zbura, dar daca nu va reusi sa scape? Raza de lumina disparu la fel de subit cum si aparuse.
Deodata lumina. Era la o inaltime ametitoare pe placa de calcar, nu se misca. Nici nu clipea. Astepta nedumerita sa vada ce urmeaza. Dupa un studiu amanuntit al imprejurimilor, fara insa a se misca, se hotara sa faca un pas, doi, incet, cu grija sa nu sperie pestera si sa o inghita din nou. Trecu cu bine in partea cealalta; era mult mai cald. Isi dezmorti piciorusele si se simti parca mult mai in siguranta. Nu era pe frunza ei, dar simtea ca ii va fi mai bine. Si se auzea un zumzet placut, o voce cristalina ii canta. Mai auzise asta, ii placea atat de mult. Si atunci doua stele o priveau atent, si ii cantau. Stia ca de data asta va reusi… isi intinse aripioarele, si disparu in vazduh.
Fetita zambi.