It's dark, prisoner of my own mind. A long night, a long day, whistle continuously in my ears, remembering, thinking, dreaming hurts my stomach, a continuous sensation of throwing up is in my throat. I've become a beast inside my own mind, a prisoner of things that never happened. All the beauty has become darker than it already was. It hurts so bad seeing me on this other side, here alone, with my thoughts, with my nights and my dark days. This story doesn't have an ending, it's the sickness of the soul, the sickness. Blurred and faded, dead, motionless, a scream of the impossible, a soundless voice, untouchable path. The funeral of all that is left, the death of all that is alive, no shades, just dark, no flicker of life, no glance of light. Broken, drowned in blood, fake and useless, dust in the wind.
At the beginning or maybe at the end, or maybe sometime in the middle, or NEVER, you think it's time for a new beginning. And you think of what you've been doing so far, put everything into some kind of balance, which is never straight. Would you know which things are bad and which ones aren't? Probably not. Everything that was before is going to change at this crucial moment in your life when you think you will leave all your evil, dark and bad part of you behind.
The moment of change is not chosen by you, it comes randomly without asking for it and you never know what kind of change you might get, from good to better or from bad to worse?
Putting all hopes on dreams would not make a difference, dreams will not save you from yourself. Dangerous choice to put hopes onto. Going to that better self, or going down to hell… there is one more way… no way, the way of not going anywhere, the way of living like an object that doesn't care, even so, he might feel more than most of us are capable of.
Getting to know the inner object is hard to do.
Questioning your inner object and the faith of the ego would make a difference? Most probably not. Questions… questions without answers, just because the questions are wrong. No good answer from a bad question.
Live with questions… living with wrong answers will get you nowhere.
“am sa te adorm si am sa stau in bratele tale si tu n-ai sa poti sa spui nimic
si-am sa te strang tare, tare, tare cum nimeni nu te-a mai imbratisat
eu simt fericire langa tine
si nu-mi pasa de nimic pe lumea asta
cat poti sa fii de rau? cat ai sa poti? am sa te secatuiesc de toata rautatea. cu ce-ai sa mai ramai?
eu nu pot sa fac asta? poate cineva? nu, asa crezi tu
uite-te in jurul tau, nu la oameni, ci la Pamantul asta pe care traiesti, tu nu vezi ce frumos e……de ce te faci nefericit?
singurul lucru care ma face uneori sa renunt sa lupt pt tine este gandul ca altcineva chiar poate sa te faca fericit, cineva pe care chiar o placi
si atunci ma gandesc sa dau inapoi sa nu incerc sa ocup un loc in care nu trebuie sa fiu eu
nu tu esti cel care ma opreste, cu cuvintele tale reci si respingatoare, nu ma indeparteaza aproape nimic din ceea ce-mi spui
ba chiar ma apropie mai mult, ma gandesc mult la ce-mi spui si ma bucur ca poti sa-mi spui unele lucruri pe care nimeni nu are curaj sa mi le spuna
noaptea trecuta m-am trezit pt ca te-am visat, am visat ca mergem cu tine de brat si mi-ai spus ca te bucuri ca sunt langa tine
a fost un vis doar, dar m-a facut sa-mi bata inima mai tare
ce simt pt tine e frumos si inocent
iar daca vrei sa distrugi…distruge…”nimeni nu te poate opri”
tu stii ca sunt unele lucruri pe care imi este frica sa ti le spun pt ca ma tem de ce-ai putea sa-mi raspunzi”
Lumina monosilabica curbata pe retina incetosata de negura neantului, descompunere sfidatoare, am pierdut lupta cu timpul. Litere oropsite isi gasesc loc tremurand pe intinsul web, lacrimi de jale in intunecimea noptii, fiara hilara a nebuniei, agasanta faptura. Culoare nescrisa, balsam de lesuri vii, moarte in priviri si glasuri de diavoli.
De vise ti-e draga, din vise ai scos-o, de-acolo ai omorat-o in fiecare zi ca un animal de prada, cu ghiara necrutatoare ai strapuns faptura firava, ai distrus tot. Ai ingenunchiat sentimentele, ai adus ura in jurul tau ca un colb albastru de veselie amagitoare. Corabie singuratica in mare involburata pe intinsul senin de voci stinghere. Cumpana a destramat tot, arde de vie in inchipuirea carismatica a rasului malefic, carbune candid de dorinta indescifrabila.
Combinatie desarta de file albe inchise pe veci sub lacatul dezaxarii psihice. Incredibilul nu mai exista prin faptura si spirit, e doar sange inchis de lumina sarcastica, e ochi de vultur strapuns de lance, e vietate de turma inghetata sub apa, e praf pentru eternitate.
E sunetul care nu imi da pace, sunetul linistii. Nu am nici o descriere de facut, a nimic. Nu e nimic de gandit, nu e nimic de vazut, nu e nimic de facut. Monotonie completa. n fiecare secunda se intampla ceva nou, ceva nemaivazut, ceva nemaintalnit, si totusi acel ceva e atat de monoton, atat de static, atat de impersonal, atat de rece si de distant.
E ca si cum as vrea sa masor linistea sau intunericul. As putea fi mort si sa nu imi dau seama de asta. Sunt viu doar pentru ca imi mai bate inca inima? Da… de-aia e-asa liniste…