Gargarita se sui curajoasa pe firul constrans sa o accepte si isi dezmorti aripioarele vesela, parca ar face asta pentru prima data. Soarele era inca tanar, roua diminetii isi facea loc pe canioanele frunzei pe care ajunsese gargarita. Totul era in armonie, nici un fosnet, doar adierea melodioasa a vintului.
Se facu intuneric. Roua se pierdu in desisul ierbii, frunza se rupse ingrozita si gargarita disparu. Era intuneric. Isi pierdea cumpatul, isi tremura aripile. Era stransa ca intr-un cleste, era prinsa intr-un seif fara cheie si fara iesire. Isi pierdu speranta sa mai scape, deja ziua incepuse prea bine sa fie totul minunat. Se multumi sa astepte tacuta, o schimbare care nu depinde de ea, pierduta in noapte, strivita de peretii grosi, parca ar fi fost intr-o pestera.
Are parca din ce in ce mai mult loc si poate sa se intinda de dimineata in continuare. O raza de lumina se intrevede undeva sus, mult prea sus, dar poate merge pana acolo, sau poate zbura, dar daca nu va reusi sa scape? Raza de lumina disparu la fel de subit cum si aparuse.
Deodata lumina. Era la o inaltime ametitoare pe placa de calcar, nu se misca. Nici nu clipea. Astepta nedumerita sa vada ce urmeaza. Dupa un studiu amanuntit al imprejurimilor, fara insa a se misca, se hotara sa faca un pas, doi, incet, cu grija sa nu sperie pestera si sa o inghita din nou. Trecu cu bine in partea cealalta; era mult mai cald. Isi dezmorti piciorusele si se simti parca mult mai in siguranta. Nu era pe frunza ei, dar simtea ca ii va fi mai bine. Si se auzea un zumzet placut, o voce cristalina ii canta. Mai auzise asta, ii placea atat de mult. Si atunci doua stele o priveau atent, si ii cantau. Stia ca de data asta va reusi… isi intinse aripioarele, si disparu in vazduh.
Fetita zambi.
Pasii il duceau in nestire, spre un loc ferit de lumea asta nepasatoare, in mijlocul focului. Frunzele aveau deja haina de jale, caramiziul din ele te-ar putea face sa plangi daca nu ai sti ca asa trebuie sa fie. Si potecile, parca prea lungi, timpul ar trebui sa stea in loc; pasea din ce in ce mai apasat, calul alb ii lipsea. Fosnetul padurii ii dadea speranta ca va ajunge la timp, era o zi ca oricare alta, si inainta spre ceva ce credea ca va fi totul pentru el.
Era tanar, avea inca in ochi acea sclipire a vietii, mainile ii tremurau de emotie, drumul parca nu se mai termina. Inima ii batea din ce in ce mai tare, simtea aerul curat si rece cum ii inunda pieptul, la fiecare pas suflarea ii ingheta tot mai mult, dar sangele ii era fierbinte.
Ochii ii jucau, mari si rotunzi. Razele soarelui se furisau timide printre frunzele tremurande conturandu-i chipul. Ca o statuie antica in vesmant de seara, o plasa in jurul trupului ii dadea o continuitate perfecta. Parul auriu revarsandu-se pe umerii goi o preschimba intr-o aura de lumina in intunecimea pustietatii. Era atat de liniste, puteai auzi caderea unei frunze ca un portelan spart pe marmura. Buzele ii tremurau, nemiscarea era insuportabila. Il stranse in brate asa cum nu o facuse niciodata. Lumea se invartea, un carusel al emotiilor duse la extrem.
Noaptea parca nu se lasa indurata, inchise usile soarelui. Se invarteau in neant, cantecul apei ii purta pe aripile placerii, un dans de betie.
“Si de ce sa mai conteze acum, daca nu ai reusit sa ai totul, nu mai bine e sa nu mai ai nimic?” Si ochii batranului jucau inca plini de viata, de viata care o primise pentru atata timp, si nu-i parea rau. Doamne cat de mult o iubea.
“Cu ce ma deosebesc eu de tine? Conteaza atat cat vrei tu sa conteze totul si acum o stii cel mai bine, ai stiut-o dintotdeauna, n-ai tinut doar pentru tine, si pentru asta te iubesc.”
“Si noaptea e mai neagra decat negru, si focul e mai rosu decat rosu, eu sunt mai rece ca niciodata. Rece ca asa e foarte bine sa fii. Ce ar trebui de fiecare data sa conteze ceva, parca fara acel ceva nu mergem tot inainte, ca doar nu o sa mergem inapoi?” Genele mult prea imbatranite de viata, de munca, de clipit, se oprira cand prima picatura de ploaie isi facu simtita prezenta. Si-i place inca sa nu clipeasca, si sa stea in ploaie, ca si cum ar fi inca tanar si nu i-ar pasa, ca si cum ar fi inca puternic, si nu i-ar pasa, ca si cum… vantul stie poate mai bine.
“Si nimeni nu stie, si eu sunt beat, sunt beat cum nimeni nu a mai fost… beat de iubire. Iubirea asta o sa se transforme in venin, asa a spus toata lumea, dar eu stiu ca iubirea asta nu poate fi decat altceva. Dar acum plutesc, nu am putut sa fac altceva, e totul atat de diferit. E totul atat de departe. Sunt doar eu. Am murit si nu mai conteaza”. Si oboseala se simtea in brate, in muschi, in suflu. Dar ochii ii sclipeau inca la atingerea blanda a ploii.
Ametitor, din nou si din nou, isi repeta aceleasi cuvinte, poate fara rost, insa in sufletul lui asa simtea inca, si asta nu se va schimba. Fulgerul lumina puternic copacii, vantul suiera din ce in ce mai puternic, insa el continua sa priveasca in gol, nemiscat, cu amintirile lui. Imbatranise si nu mai era cale de intoarcere, voia doar sa moara in acest moment mult prea placut. Ca o statuie ramase tintuit pe bancuta si ea batrana si roasa de timp… nu mai era el. Goliciunea din el incepea sa il sugrume, simtea ca nu mai poate respira, dar nu se misca, statea in ploaie, lovit de vantul necrutator, si nu-i mai pasa.
“O Doamne, nu mai cred in tine, poate nu am crezut niciodata, ia-ma acum, indura-te de mine daca esti acolo.” Dar nu venise inca momentul. Mintea lui mult prea confuza nu mai putea rezista mult presiunii. Inima ii batea deja mult prea tare, asa cum i-a batut si prima data cand a cunoscut-o. Dar nu exploda, doar il lasa fara aer in mijlocul furtunii.
Soarele se ridica incet colorand ultimele urme ale intunericului. Se lovi de copacii inapti sa simta ceva, scalda in lumina potecile si petrele mult prea nepasatoare. El era tot acolo, cazut pe bancuta nevinovata, poate doar de faptul ca acolo a fost de la inceput pana la sfarsit. Avea ochii clari, de un albastru cenusiu, culoarea incepea sa ofileasca. Mana ii ramase intepenita pe marginea bancutei parca i-ar cere socoteala, parul ii era ravasit si hainele inca ude. O picatura se scurse pe obraz, incet, aluneca pe curbura fetei, si cazu prelung pe lemnul scorojit, lasand o urma ca a existat viata. Nu mai era.