Gargarita se sui curajoasa pe firul constrans sa o accepte si isi dezmorti aripioarele vesela, parca ar face asta pentru prima data. Soarele era inca tanar, roua diminetii isi facea loc pe canioanele frunzei pe care ajunsese gargarita. Totul era in armonie, nici un fosnet, doar adierea melodioasa a vintului.
Se facu intuneric. Roua se pierdu in desisul ierbii, frunza se rupse ingrozita si gargarita disparu. Era intuneric. Isi pierdea cumpatul, isi tremura aripile. Era stransa ca intr-un cleste, era prinsa intr-un seif fara cheie si fara iesire. Isi pierdu speranta sa mai scape, deja ziua incepuse prea bine sa fie totul minunat. Se multumi sa astepte tacuta, o schimbare care nu depinde de ea, pierduta in noapte, strivita de peretii grosi, parca ar fi fost intr-o pestera.
Are parca din ce in ce mai mult loc si poate sa se intinda de dimineata in continuare. O raza de lumina se intrevede undeva sus, mult prea sus, dar poate merge pana acolo, sau poate zbura, dar daca nu va reusi sa scape? Raza de lumina disparu la fel de subit cum si aparuse.
Deodata lumina. Era la o inaltime ametitoare pe placa de calcar, nu se misca. Nici nu clipea. Astepta nedumerita sa vada ce urmeaza. Dupa un studiu amanuntit al imprejurimilor, fara insa a se misca, se hotara sa faca un pas, doi, incet, cu grija sa nu sperie pestera si sa o inghita din nou. Trecu cu bine in partea cealalta; era mult mai cald. Isi dezmorti piciorusele si se simti parca mult mai in siguranta. Nu era pe frunza ei, dar simtea ca ii va fi mai bine. Si se auzea un zumzet placut, o voce cristalina ii canta. Mai auzise asta, ii placea atat de mult. Si atunci doua stele o priveau atent, si ii cantau. Stia ca de data asta va reusi… isi intinse aripioarele, si disparu in vazduh.
Fetita zambi.