Pasii il duceau in nestire, spre un loc ferit de lumea asta nepasatoare, in mijlocul focului. Frunzele aveau deja haina de jale, caramiziul din ele te-ar putea face sa plangi daca nu ai sti ca asa trebuie sa fie. Si potecile, parca prea lungi, timpul ar trebui sa stea in loc; pasea din ce in ce mai apasat, calul alb ii lipsea. Fosnetul padurii ii dadea speranta ca va ajunge la timp, era o zi ca oricare alta, si inainta spre ceva ce credea ca va fi totul pentru el.
Era tanar, avea inca in ochi acea sclipire a vietii, mainile ii tremurau de emotie, drumul parca nu se mai termina. Inima ii batea din ce in ce mai tare, simtea aerul curat si rece cum ii inunda pieptul, la fiecare pas suflarea ii ingheta tot mai mult, dar sangele ii era fierbinte.
Ochii ii jucau, mari si rotunzi. Razele soarelui se furisau timide printre frunzele tremurande conturandu-i chipul. Ca o statuie antica in vesmant de seara, o plasa in jurul trupului ii dadea o continuitate perfecta. Parul auriu revarsandu-se pe umerii goi o preschimba intr-o aura de lumina in intunecimea pustietatii. Era atat de liniste, puteai auzi caderea unei frunze ca un portelan spart pe marmura. Buzele ii tremurau, nemiscarea era insuportabila. Il stranse in brate asa cum nu o facuse niciodata. Lumea se invartea, un carusel al emotiilor duse la extrem.
Noaptea parca nu se lasa indurata, inchise usile soarelui. Se invarteau in neant, cantecul apei ii purta pe aripile placerii, un dans de betie.