“Si de ce sa mai conteze acum, daca nu ai reusit sa ai totul, nu mai bine e sa nu mai ai nimic?” Si ochii batranului jucau inca plini de viata, de viata care o primise pentru atata timp, si nu-i parea rau. Doamne cat de mult o iubea.
“Cu ce ma deosebesc eu de tine? Conteaza atat cat vrei tu sa conteze totul si acum o stii cel mai bine, ai stiut-o dintotdeauna, n-ai tinut doar pentru tine, si pentru asta te iubesc.”
“Si noaptea e mai neagra decat negru, si focul e mai rosu decat rosu, eu sunt mai rece ca niciodata. Rece ca asa e foarte bine sa fii. Ce ar trebui de fiecare data sa conteze ceva, parca fara acel ceva nu mergem tot inainte, ca doar nu o sa mergem inapoi?” Genele mult prea imbatranite de viata, de munca, de clipit, se oprira cand prima picatura de ploaie isi facu simtita prezenta. Si-i place inca sa nu clipeasca, si sa stea in ploaie, ca si cum ar fi inca tanar si nu i-ar pasa, ca si cum ar fi inca puternic, si nu i-ar pasa, ca si cum… vantul stie poate mai bine.
“Si nimeni nu stie, si eu sunt beat, sunt beat cum nimeni nu a mai fost… beat de iubire. Iubirea asta o sa se transforme in venin, asa a spus toata lumea, dar eu stiu ca iubirea asta nu poate fi decat altceva. Dar acum plutesc, nu am putut sa fac altceva, e totul atat de diferit. E totul atat de departe. Sunt doar eu. Am murit si nu mai conteaza”. Si oboseala se simtea in brate, in muschi, in suflu. Dar ochii ii sclipeau inca la atingerea blanda a ploii.
Ametitor, din nou si din nou, isi repeta aceleasi cuvinte, poate fara rost, insa in sufletul lui asa simtea inca, si asta nu se va schimba. Fulgerul lumina puternic copacii, vantul suiera din ce in ce mai puternic, insa el continua sa priveasca in gol, nemiscat, cu amintirile lui. Imbatranise si nu mai era cale de intoarcere, voia doar sa moara in acest moment mult prea placut. Ca o statuie ramase tintuit pe bancuta si ea batrana si roasa de timp… nu mai era el. Goliciunea din el incepea sa il sugrume, simtea ca nu mai poate respira, dar nu se misca, statea in ploaie, lovit de vantul necrutator, si nu-i mai pasa.
“O Doamne, nu mai cred in tine, poate nu am crezut niciodata, ia-ma acum, indura-te de mine daca esti acolo.” Dar nu venise inca momentul. Mintea lui mult prea confuza nu mai putea rezista mult presiunii. Inima ii batea deja mult prea tare, asa cum i-a batut si prima data cand a cunoscut-o. Dar nu exploda, doar il lasa fara aer in mijlocul furtunii.
Soarele se ridica incet colorand ultimele urme ale intunericului. Se lovi de copacii inapti sa simta ceva, scalda in lumina potecile si petrele mult prea nepasatoare. El era tot acolo, cazut pe bancuta nevinovata, poate doar de faptul ca acolo a fost de la inceput pana la sfarsit. Avea ochii clari, de un albastru cenusiu, culoarea incepea sa ofileasca. Mana ii ramase intepenita pe marginea bancutei parca i-ar cere socoteala, parul ii era ravasit si hainele inca ude. O picatura se scurse pe obraz, incet, aluneca pe curbura fetei, si cazu prelung pe lemnul scorojit, lasand o urma ca a existat viata. Nu mai era.